Incepusem articolul asta complet diferit, povestindu-va ca mereu mi-am dorit sa ajung in Londra si cat de adanc mi-a patruns in sistem. Ca abia astept sa ma intoc. L-am scris la scurt timp dupa ce m-am intors, pe 17 Februarie. L-am tinut in ciorne pana acum,  pentru ca mi s-a parut ciudat sa postez un articol de calatorie in contextul actual. Azi l-am luat la recitit.

Entuziasmul si nonsalanta cu care scriam despre restaurantele si locurile pe care tocmai de vazusem m-au luat cumva prin suprindere. Primul meu instinct, inainte sa ii dau „publica”, a fost sa caut pe net „Cand o sa putem calatori din nou?„. O intrebare care probabil sta pe buzele tuturor, impreuna cu gandul la imbratisarea unui om drag, o plimbare intr-un parc ce miroase a primavara, o cafea buna la shop-ul din colt si la toate lucrurile pe care le-am luat de-a gata atata timp.

Lista cu locurile care-mi cheama sufletul e cuprizatoare, la fel si cea cu cele pe care deja le-am vizitat si care ma cheama inapoi.  Scriam articolul asta gandind ca o sa ma intorc curand in Londra. Si ca pana atunci, o sa mai am cateva povesti faine din alte colturi ale lumii. Acum, ma intreb oare pentru cat timp nu o sa mai pot scrie despre locuri care mi-au ramas in suflet, despre experiente noi, despre oameni minunati. Raspunsul cred ca este, totusi, la noi. Acum, o sa scriem doar din amintire. O sa le vizitam in amintire si o sa ne bucuram din ele in reveria zilelor binecuvantate cu libertate. Acum, o sa traim in casele noastre si o sa ne bucuram de ce ne este dat: timp.

Si intre timp, va las povestea mea si-a Londrei.

Mereu mi-am dorit sa ajung la Londra. De cand eram in liceu, ma vedeam facand facultatea acolo. Fara sa stiu cum este, fara ca macar sa caut vreodata informatii prea multe despre Londra sau sa asociez acest nume sonor cu o imagine clara. In mintea mea de adolescenta, era mai mult un concept decat un oras. Londra insemna eleganta, educatie, oportunitate si … engleza.  De-asta voiam acolo. Stiam ca ar fi singura tara din lume, care totusi nu era asa departe, in care m-as descurca sa traiesc pentru ca stiam engleza. Si cam atat imi imaginam eu. Totusi, ceva m-a tinut aici. Asta mi-a fost parcursul si acum mi-a fost dat sa o descopar .

Habar nu aveam de ce zace pe strazile ei.

Am iesit de la metrou si primul meu gand a fost ” Wow.  Sunt intr-o poveste.”  Londra este o poveste. O poveste cu aer fermecat si cladiri frumoase, oameni politicosi si fericiti, mancare ce te duce-n rai, strazi care suna placut a liniste ziua, iar seara zumzaie a voie buna. O poveste scrisa atat pentru calatorul pretentios, cat si pentru cel simplu, care se bucura de orice nimic. Caci Londra chiar te bucura la fiecare colt de strada.

Mi se pare atat de interesant cum fiecare loc ne ofera trairi asa diferite. In unele povesti ale calatoriilor mele sunt eroina principala. Stiu rolul si decorul atat de bine, de parca am trait o viata acolo (si probabil am facut-o, dar nu in cea de acum). In altele, sunt doar un figurant ce se bucura de rolul sau micut, observand cu emotie grandoarea spectacolului, fara sa aiba totusi prea multe replici.

In povestea Londrei, eu eram persoanjul principal si eram in decorul perfect. Asa ca mi-am jucat rolul in cel mai natural mod cu putiinta, uitand ca este doar un scurt fragment al vietii mele si ca trebuie sa ma intorc acasa. Londra m-a facut sa ma simt ca ii apartin, intru totul.

V-am mai spus despre Tel-Aviv ca am avut un sentiment de „acasa” si ca m-as vedea traind acolo, iar in Istanbul am simtit liniste, fiind singura dar inconjurata de lume. In alte locuri m-as fi intorc intotdeauna cu drag, dar nu m-as fi vazut niciodata locuind acolo, Italia mi se pare prea agitata ca si trai, dar o venerez in vacantele de vara. Viena este incarcata de frumos, dar nu am simtit nicio secunda ca apartin. Dubai te face sa simti ca traiesti, dar nimic nu e autentic acolo. Londra a fost un sentiment complet diferit. Doua lucruri m-au facut sa ma indragostesc iremediabil de Londra: estetica – imi parea ca sunt intr-o macheta construita de un copil cu un simt cromatic si spatial foarte dezvoltat, dar nu la nivel de arta, cum sunt strazile din Roma, spre exemplu. Ci la nivel de frumos si atat. Apoi oamenii. Curtoazia, educatia, politietea, amabilitatea. O lume in care as vrea sa traiesc. Eram impresionata dar in acelasi timp gandeam „ok, asta este normalitatea. ” M-am plimbat pe strazi ca la mine acasa. Habar n-aveam unde ma duc si nici nu-mi pasa. Eram acolo si era ok.

Am ajuns acolo in cu totul alt context decat cel planuit. Ramasesem cu 2 bilete catre Londra si cu dor de duca. Fix in weekendul de ziua indragostitilor (desi nu, nu trebuia sa ma duc cu niciun tip).  Zis si facut, eu ma duc, cu sau fara companion de aventura. Voiam foarte tare sa fiu acolo si simteam ca trebuie sa fiu acolo atunci. De cand am ajuns pe aeroport, mi-am si dat seama de ce.

Sincronicitatea (asa-i mai spun eu uneori Divinitatii) a facut ca cu cateva zile inainte de plecarea mea, sa vorbesc cu un prieten pe care nu-l mai vazusem de mult.

„-Ce faci de ziua indragostitilor?

-Uite, ma duc la Londra. Vii?

-Stai sa verific putin mailul. Da, pot sa vin!”

Scurt si cuprinzator. Dupa alte cateva discutii si detalii organizatorice, am rezervat un apartament cu 2 dormitoare (cand spun prieten, ma refer amic), 2 bai, living si bucatarie in Covent Garden, ca sa putem vedea cat mai multe. Am aterizat in Londra la 8 dimineata. Aveam o lista cu 100 de restaurante si niciun plan de „cum ajungem la apartament?”. Fara prea multa premeditare, amicul meu a luat 2 bilete de tren si ma astepta sa ies de la toaleta fluturand cu ele in mana. Ce omisese erau doar cateva detalii gen ce tren luam, in ce directie, cum si cand? DAR noi aveam 2 bilete. Am intrebat in stanga si in dreapta si am ajuns sa schimbam 3 mijloace de transport : autobuz pana la gara + tren + metrou pana la apartament, cand am fi putut doar sa luam National Express (autobuz ce te lasa direct in centru, de la aeroport). L-am boscorodit mai in gluma mai in serios tot drumul pentru asta.

*(biletul la tren a fost in jur de 17 lire daca nu ma insel. calatoriile la metrou se calculeaza in functie de zona IN CARE IESI DIN METORU, astfel zona centrala este cea mai scumpa – 4.20 lire – daca vrei de exemplu sa te plimbi intre punctele de interes cu metroul, nu este foarte avantajos. CEL MAI OK ESTE SA MERGI pe jos sau CU UBER, exista varianta de carpooling si astfel devine mai accesibil chiar si decat metroul)*

 

V-am spus reactia mea cand am iesit de la metrou. Literalmente am spus WOW. Imi doream atat de tare sa vizitez Londra, dar venisem cu zero asteptari. Habar n-aveam cum arata cladirile, strazile, cat de draguti sunt oamenii. Suprinderea mea era dublata de un sentiment ciudat, dar frumos, de apartenenta. Ne-am oprit la o cafenea Costa sa facem un plan, iar acolo am avut si primul contact cu o chelnerita foarte draguta, de culoare si cu urmatorul mesaj venit din partea unui popor civilizat ” ALMOND/SOY/COCONUT MILK IS FREE OF CHARGE ” Ok, deja eram cucerita.

Am luat apoi pranzul. Experienta culinara pe care am avut-o in Londra (fiind si motivul pentru care am mers acum) merita un roman, nu un articol, dar i-am dedicat o pagina separat, pe care o poti citi aici. Foodgasm each and every time. Am ajuns intr-un final la apartament dupa vreo 3 ture in jurul cladirii caci nu gaseam intrarea. Toate bune si frumoase, apartamentul fain, dar nu aveam caldura. Ei lasa, doar nu pierdem timpul cu asta acum. (zic eu, regretand cu turturii pe mine in noaptea respectiva). Si am plecat la plimbare.

Prima zi: London EYE.

Trebuia de fapt sa fie Big Ben, dar era in renovare. Apoi Westminster Abbey, dar deja se inchisese. Deci, London Eye. Am fost abortati de un domn care ne-a prezentat entuziast si rabdator la cugetarile noastre, un pachet super promotional care te plimba in ochiul Londrei, pe Tamisa, in autobuzul magic cu etaj (ca un fel de tur) + intrare in palatul reginei si printilor. Pachetul chiar e super avantajos daca le faci pe toate. Ai la dispozitie 48 de ore pentru autobuz si croaziera si 24 de ore intrarea la ochi. O sa vedeti daca cititi pana la urma ca n-am facut mai nimic din astea. DAAAR,  am fost in ochi.

Cine spune ca e o atractie over-rated, minte. Noi am prins chiar apusul si apoi intuneric, cu toate luminile aprinse in oras. Privelistea de sus este magica. Si nu e nimic ciudat sa fii inchis cu niste straini, deasupra Londrei, intr-o cutie transparenta. Noi am fost cu o familie de amish care mancau Doritos si miroseau a branza si cu un cuplu spaniol (tipa era super draguta si mi-a zambit de vreo 2 ori) si nici ca putea sa fie mai frumos. Peisajul te captiveaza. Nu auzi si nu vezi nimic in jur, inafara de grandoarea Londrei ce se asterne sub picioarele tale doar ca tu sa o poti admira mai bine.

Am iesit din cabina extrem de bine-dispusa, cum a fost si starea mea pe tot parcurul excursiei. Binecuvantata ca eram acolo, linistita in suflet, caci ma simteam ca acasa si incarcata de frumosul ce ma inconjura pretutindeni. Dar, contemplarea mea divina a fost lovita dur de frigul ce-ti ingheta si cel mai cald suflet.  Am chemat rapid un uber si ne-am dus tinta sa ne incalzim inimile cu un cocktail, inainte de cina.

 

Citeste continuarea aici.